Perspectivele transatlantice ale Romaniei, Washington D.C., Universitatea Nationala de Aparare a SUA 1 iunie 2005

01.06.2005         Tipareste        Trimite prin email

Doamnelor si Domnilor,

Este un privilegiu sa ma adresez astazi dumneavoastra aici, intr-un loc in care valoarea ideilor este nepretuita, intr-un loc ce reuneste oameni care, prin intermediul ideilor, ne schiteaza lumea de maine, oameni ale caror articole sau carti le-am citit si admirat. In "lumea ideilor", in aceasta tara, in urma cu cateva decenii, profesorul Einstein a propus asistentului sau un set de probleme pentru examinarea periodica a studentilor. Uitandu-se peste ele, asistentul a exclamat: "Dar, maestre, aceste probleme le-ati dat si luna trecuta". Iar Einstein a replicat: "Stiu, numai ca am schimbat raspunsurile."

Dinamica evenimentelor politicii internationale este, intr-un anume fel, similara cu pulsatiile lumii academice a stiintelor exacte. La fel ca in fizica, exista anumite constante de la care analizale politice pot pleca, exista formule ideologice, doctrinare sau economice experimentate, dar exista si variabile. Si tot ca si in fizica, si in politica mondiala, in anumite momente, apar mituri. La aceasta masa rotunda, va propun sa dialogam despre doua dintre ele: "mitul fracturii transatlantice" si "mitul Noii Europe".

Si cum "spargerea miturilor" a devenit o "specialitate" est-europeana, ca membru al Familiei Regale a Romaniei, sunt astazi aici intr-o pozitie surprinzatoare si neobisnuita, aceea de a reprezenta regele si guvernul unei tari care nu este monarhie. Dar aceasta este numai aparent un paradox. In fapt, este un semn de maturitate a democratiei romanesti, un semn de curaj, clarviziune si creativitate a liderilor politici romani si a societatii romanest, in general.

Inainte de a avea placerea dialogului cu dumneavoastra, voi incerca sa va vorbesc despre unitatea ansamblului transatlantic, completarea reciproca a puterii soft si hard in acest ansamblu si evolutia tarii mele si a oamenilor iesiti din comunism, in ultimii douazeci de ani.

Dorinta de putere, nevoia de a influenta, nevoia de vizibilitate si de localizare precisa in cadrul marelui tablou al evolutiei umane, acestea sunt cateva "ingrediente" ale sistemului international care nu se schimba. La fel ca in fizica, nimic nu se pierde, totul se transforma.

Subiectul numit "Putere", in relatiile internationale, a metamorfozat, in ultimii ani, o preocupare intr-un mit. Dialogul asupra diferentelor de abordare a anumitor subiecte de catre americani si europeni a fost transformat de studiul lui Robert Kagan "Of Paradise and Power" (Editura Alfred A.Knopf, New York 2003) intr-un mit. Dl Kagan pune in discutie disputa SUA-Europa, aratand ca in chestiunile legate de eficacitatea, moralitatea si dorinta puterii, SUA si Europa se exprima divergent. De la aceast studiu, mitul, deja existent in teoria relatiilor internationale, cum ca ar exista o rupura in relatiile transatlantice s-a amplificat. "Devise", "gap", "canyon", numita in nenumarate feluri, accentuata si exagerata diferenta dintre SUA-Europa mi se pare o iluzie.

Mai mult ca oricand in istoria societatii umane, cred ca putere inseamna capacitatea de a-l determina pe celalalt sa se comporte in modul in care tu iti doresti, acest comportament putand fi situat mai aproape sau mai departe de optiunea lui originara dar, oricum, nefiind suprapus peste aceasta. Acest gen de expresie a puterii combina atribute soft si hard si este prezenta in relatiile internationale intr-o maniera subtila, manifestata intr-o disputa care ii justifica si ii mascheaza existenta. Peste 70 la suta dintre cetatenii SUA sunt proveniti din Europa, si peste 70 la suta dintre tarile lumii au imbratisat un sistem democratic, fie el doar incipient. In materie de cultura, SUA sunt un produs distilat european, iar in materie de civilizatie globala, Europa si lumea intreaga sunt sub influenta SUA.

Opinia mea este ca atitudinile diferite de pe cele doua parti ale Atlanticului, incadrate intr-o ipotetica "rama a democratiei" nu fac decat sa deseneze un tablou geopolitic similar cu disputele politice interne ale oricarei democratii liberale, luate ca exemplu. Mai simplu spus, nu exista nici o prapastie intre abordarea europeana si americana a puterii, este vorba despre o disputa gen "putere-opozitie" exportata la nivelul sistemului international, in principal, prin mijloace media, linia de demarcatie fiind cam aceeasi ca intre cei care guverneaza (SUA) si cei care cenzureaza excesele guvernantilor (Europa). Alternanta la puterea globala nu se produce in istorie odata la patru ani, dar ea exista de secole si creeaza frustrari celor care trec in "opozitie". Impartirea Noua Europa - Vechea Europa este o modalitate a puterii de a diviza opozitia. Mai ales ca Noua Europa nu a cunoscut niciodata gustul puterii globale.

In secolul al XVII-lea, cand statul-natiune devenea principalul actor si subiect al relatiilor internationale, nimeni nu i-a consultat pe europeni daca isi doresc sa traiasca in cadrul acestui tip de entitate. Au urmat cele mai cumplite razboaie din istoria omenirii si sistemului i-au trebuit peste 300 de ani ca sa se stabilizeze in forma pe care o cunoastem acum, la scara globala. Europa a exportat sistemul statului-natiune intregii lumi. Uniunea Europeana este proiectul post-modern, suprastatal, avansat institutional, pe care Europa il ofera lumii acum. Multi europeni nu il inteleg, unii nu il agreeaza, important este ca acum nu mai moare nimeni, opunandu-se lui. Asadar liderii incearca sa clarifice acum "visul european", iar populatiile ii vor da consistenta pana la finalul secolului acestuia. Explicatiile asupra acestui proces, le vor da istorici care nu s-au nascut inca. Existenta acestui proiect si noile lui tehnici de persuasiune pentru accedere la puterea globala l-au facut pe Kagan sa incadreze continental nostru in zona soft a puterii si sa aseze o bariera peste Atlantic.

Mitul Noii Europe este, pe de o parte, justificat de lipsa accesului la puterea globala iar pe de alta, de eliberarea recenta de comunism.

Documentele care vorbesc despre politica interna sau externa, luarile de pozitie din ultimi anii '90, au cerut adesea adancirea procesului democratic in partea noastra de lume, protectia drepturilor omului, consolidarea rolului femeii, intensificarea dezvoltarii economice sau reducerea saraciei. Nimeni nu cred ca a putut oferi, insa, solutia pentru aceste chestiuni. Nimeni nu a stiut cum se poate reaseza o societate dupa 50 de ani de comunism si de paralizie a responsabilitatilor sociale reale.

Jean-Francois Revel spunea ca "organizarea de alegeri democratice este primul pas urias catre democratie." Legitimitatea institutiilor este certamente esentiala, dar nici o institutie nu s-a bucurat de totala incredere si de eficienta din chiar momentul fundatiei ei. Mai intai, institutiile fac pasi eronati, se straduiesc, fac greseli dar, cu timpul, daca reflecteaza nevoia reala a natiunii, ele devin din ce in ce mai bune si, imperceptibil, cu timpul, ele devin dintr-o data atat de relevante si atat de profund ancorate in realitate, incat ele sunt legitimate de oameni. In acel "moment", in care institutiile insumeaza si incorporeaza legitimitate, se intampla "revolutiile calme", in societate si in spiritul unei natii.

Acum 15 ani, un sir de revolutii sonore au zguduit estul comunist si, implicit, si tara mea. Dar, in Romania, dupa "un moment" care a durat 10 ani, in ultimii ani, o "revolutie calma" a adus, poate, mai multe schimbari decat evenimentele de acum 15 ani. Romania a semnat, acum cinci saptamani, Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana, dar nu acest act a concretizat "revolutia calma". Schimbarile soft din viata politica interna, alternanta, schimbul de generatii, exersarea mai hotarata a democratiei interne a partidelor politice au adus nebanuite schimbari benefice. Spatiul politic si public romanesc a trait, in ultimii ani, un "moment civilizator".

Venind dintr-o societate care a trait o jumatate de secol de comunism, pot sa va spun ca am simtit adesea ca realitatea politica si cea a mentalului colectiv, din aceeasi epoca, pot fi decalate.

Revolutiile sfarsitului deceniului al noualea al secolului trecut, inainte de a fi expresia dorintei tarilor din estul Europei de a impartasi valorile vestului european, au fost expresia nevoii de "aer proaspat" a acestor popoare, a lepadarii "tuburile de oxigen" si reinvatarea respiratiei naturale. Nici atunci "momentul" politic si cel geopolitic nu au cunoscut o suprapunere cu "momentul" mentalului colectiv. Daca la nivelul sistemului international se destrama realitatea bipolara, in tarile noastre, putini oameni vedeau lucrurile in acest sens si, unora, putin le pasa. Castigarea libertatii de expresie, inlaturarea temerilor si primele contacte cu spatiul european din imediata apropiere, primele dorinte implinite ale unei lumi descatusate contau mai mult pentru popoarele noastre, intr-un prim moment, decat valorile comune pe care, in mod natural, ne-am angajat sa le impartasim, de atunci incoace.

Iesirea din comunism a reprezentat descoperirea unei lumi noi. Aici SUA si partea noastra de Europa se intalnesc din nou si tot aici gasim explicatia solidaritatii directe dintre noi si americani, care a dus la pronuntarea dihotomiei Vechea Europa - Noua Europa.

Raspunzand stimulilor sistemului international, este Romania conectata la fluxurile internationale de putere sau este doar un exponent al Noii Europe care subliniaza, o data in plus, distanta dintre SUA si Europa sau dintre partea noastra de lume si Vechea Europa?

Atentatele din 11 septembrie 2001 nu numai ca au dus terorismul ca manifestare violenta la un nivel inimaginabil, dar au condus la trasarea de catre SUA - principala putere in sistemul international si principalul responsabil de starea de securitate sau dezechilibru a sistemului - a unei directii dupa care s-au pliat, pana in ultimele consecinte, toti ceilalti actori statali si suprastatali, fie ca ei recunosc acest lucru sau nu. Epoca riscurilor asimetrice, mediul actual de securitate sau insecuritate subliniaza conexiunea organica SUA-NATO-UE, si, in consecinta, a dictat si liniile directoare ale strategiei nationale de aparare a tarii noastre.

Astfel, circumscrierea eforturilor Romaniei paradigmei trasate de noile riscuri si amenintari la adresa stabilitatii sistemului international, nu a servit doar interese NATO, UE sau ONU, ci s-a suprapus perfect matricii nationale de securitate, antrenand chiar efecte pe care strategii si analistii romani nu le-au prevazut in anul 2000, si nici nu le-au putut retusa pe deplin in 2004. Si daca "atac preventiv", "operatiune out of area", "cultura strategica europeana" sau "inel de securitate" nu pareau a face parte din vocabularul politico-strategic romanesc, combinatia soft power - hard power reunita transatlantic si planurile strategice pentru zona Marii Negre, a Caspicei si a Caucazului de sud au plasat Romania intr-o pozitie privilegiata, poate, pentru 20 de ani de acum inainte.

In afara participarii institutionalizate si teoretizate in diferite combinatii geostrategice internationale, Romania va trebui sa mizeze in mileniul al treilea, cred, si pe aportul unor personalitati autohtone si pe cel al unor simboluri care ne leaga organic de lumea civilizata, in afara legaturilor circumstantiale si a calculelor geopolitice.

Glasul european al Romaniei in anul 2005 mai are o nota unica printre natiunile europene. Regele Mihai I, ultimul sef de stat in viata care a participat la cel de-al Doilea Razboi Mondial, barbatul de stat care a tratat de la egal la egal cu Mussolini, Hitler, Churchill, Truman, Stalin, Vasinski si altii, cel care a primit Legiunea de Merit a Statelor Unite ale Americii, in grad de Sef Comandor, cel care a vazut Cortina de Fier cazand si peste neamul lui si strivind speranta natiunii lui, este omul care astazi militeaza pentru NATO si pentru Uniunea Europeana, adica vede aceeasi Cortina ridicandu-se sau topindu-se. Este cu totul remarcabila constanta si abnegatia cu care destinul Regelui da lectii de eternitate. Nu numai cei ce l-au gonit cu tancurile au disparut fizic, ci si copiii lor.

Rasfoind o carte scrisa de mine despre Familia Regala Romana, pentru a vedea daca urmatoarea carte as putea sa o realizez mai bine, m-am oprit asupra unei imagini extraordinare imortalizata in anii '20. regele Mihai, la varsta de 6 ani, in 1927, la o zi dupa moartea bunicului sau, regele Ferdinand, saluta legislativul roman. In preajma lui se aflau regina-mama Elena, patriarhul Miron Cristea, inalti ofiteri ai armatei romane si toti membrii Parlamentului roman.

Simbolurile unei tari europene, Romania inceputului de secol XX, sunt concentrate in acest tablou - Familia, (Familia Regala), Biserica, Armata, Politica.

Aproape un secol a trecut si nimic nu s-a schimbat, in afara de "raspunsurile la problemele", nu ale lui Einstein, ci ale lumii, pur si simplu. Cand am vazut, zilele trecute, intr-un ziar american, pe sergentul major Steven J. Lair prezentand drapelul american impaturit copilului de trei ani Erik Shepherd, in timpul unei ceremonii de comemorare pentru tatal lui Erik, ucis in Irak, am vazut imaginea Statelor Unite, unita in jurul simbolurilor ei, in marginile unei poze. Inca o data, am gasit aceleasi componente ca esenta a unei natiuni: Familia, Biserica, Armata, Drapelul si, deci, politica.

Daca as sti mai multa geografie, v-as putea vorbi despre momentele cand marginile canioanelor care brazdeaza tara voastra au fost unite. Pentru ca, odata, ele au fost unite, nu-i asa?